Am intrat în Triennale Milano așteptând o narațiune familiară a pierderii – o colecție de nume din anii optzeci, repetate atât de des încât riscă să devină simboluri și nu oameni. Dar am plecat cu un sentiment complet diferit. **A Visual Diary** (Un jurnal vizual) al lui Fabio Cherstich nu este un elogiu funebru. Este un spațiu în care iubirea este exprimată deschis: tandră, lucidă și în liniște revoluționară.
Amenajarea este simplă: o masă, un scaun, două proiecții, ocazional un pick-up și strălucirea unei bile de discotecă. Această simplitate este înșelătoare, deoarece deschide o ușă. Pe măsură ce Fabio vorbește și împărtășește imagini și muzică, New York-ul anilor 1980 prinde viață cu o claritate izbitoare. Aproape că poți auzi zgomotul orașului, atmosfera cluburilor, bârfa ocazională înainte ca un cântec să înceapă. Nu sunt clișeele epocii, ci textura ei – sentimentul de a găsi un loc unde aparții.
Lucrarea se învârte în jurul a trei artiști ale căror vieți au fost curmate de SIDA: Patrick Angus, Larry Stanton și Darrel Ellis. Fiecare avea o perspectivă unică. Ceea ce îi leagă, în povestirea lui Fabio, nu este moartea, ci un sentiment de apartenență. Aceste povești nu sunt despre sex ca spectacol; sunt despre alinarea și energia de a fi printre ai tăi, adăpostit de o comunitate fragilă dar radiantă.
Patrick Angus picta teatre ascunse – nu doar scenele literare ale locurilor precum Gaiety sau Apollo Sauna, ci și scena invizibilă care se formează când străinii împărtășesc aceleași riscuri și dorințe. În picturile sale cu cluburi de striptease și cinematografe porno, centrul atenției nu era nuditatea, ci publicul: funcționari, dandiști, cei timizi, cei plictisiți, oameni de afaceri cu serviete în poală. Eram împreună, iar această împreunare era adevăratul subiect.
Călătoria lui Fabio pentru a-l înțelege pe Angus a început cu o reproducere văzută pe telefon și l-a condus la Fort Smith, Arkansas, în casa lui Betty Angus, mama lui Patrick. Desene au fost scoase de sub paturi, tablouri atârnate printre greble și unelte în garaj. Așa arată arhivele reale înainte ca instituțiile să intervină – peisaje private ale grijii, păstrate pentru că cineva a ales să nu arunce nimic. Betty a devenit gardianul memoriei fiului său, protectorul tăcut al unei moșteniri pe care lumea încă nu o aprecia. De la acel garaj până la Muzeul Whitney sunt decenii de distanță, o călătorie care pare inevitabilă doar în retrospectivă. Unul dintre desenele lui Patrick atârnă acum acolo, un dar de la Fabio – un gest care închide un cerc al devotamentului între artist, mamă și păstrător.
Viața lui Larry Stanton oferă un contrast. A murit în 1984, în același an în care Angus s-a mutat la New York. Stanton era carismatic, un artist de portrete care surprindea fețele nu ca simboluri, ci ca prezențe vii. Fabio își descrie casele din New York și Fire Island ca centre sociale cu un jukebox în centru – un studio de portrete deghizat în viața dintre prieteni. Desenele aveau chiar și numere de telefon pe spate. Comunitatea trăia în grafit.
Dacă Angus a avut-o pe Betty, Stanton l-a avut pe Arthur Lambert: iubit, colecționar, custode. Prin Arthur, Stanton l-a cunoscut pe David Hockney în Los Angeles la sfârșitul anilor șaizeci, iar prin el, opera sa a fost păstrată în siguranță după moartea sa. Acestea nu sunt doar anecdote – sunt linii de salvare. Fără ele, nu ar fi existat o poveste de spus. Interesul reînnoit pentru portretele lui Stanton din zilele noastre nu este doar o schimbare a gustului; este o modalitate de a repara țesătura culturală, restabilind ceea ce epidemia de SIDA și piața de artă le-au trecut cu vederea.
Darrel Ellis a dus povestea într-o altă direcție. El proiecta fotografii pe suprafețe sculptate din hârtie, ipsos și bandaje, apoi refotografia rezultatele distorsionate. O mare parte a materialului său sursă a venit de la tatăl său, Thomas Ellis, un fotograf ucis de poliție în 1958, la două luni înainte ca Darrel să se nască. Fiul a construit un viitor din imaginile unui trecut pe care nu l-a cunoscut niciodată, creând un album de familie care îmbrățișează atât durerea, cât și imaginația.
*Portretul lui Darrel Ellis de Allen Frame, drepturi de autor Allen Frame.*
Ellis a petrecut timp la PS1 începutul anilor optzeci și a lucrat ca paznic la MoMA, la fel ca Angus în aceiași ani. Doi artiști păzeau muzeul în timp ce își creau propria operă în timpul liber. Acest detaliu rămâne cu mine: de câte ori trecem cu vederea paznicul care ar putea fi un artist a cărui operă va fi importantă pentru noi toți peste treizeci de ani? Recunoașterea lui Ellis a crescut în ultimii ani, datorită devotamentului prietenului său Allen Frame și a persistenței celor care au refuzat să lase imaginile lui să se estompeze. Arta lui ne reamintește că fiecare arhivă este și un act de înviere.
*Autoportret după fotografia lui Robert Mapplethorpe, 1989. Cu bunăvoința The Darrel Ellis Estate, Hannah Hoffman, Los Angeles și CANDICE MADEY, New York. © Darrel Ellis Estate.*
*Darrel Ellis © Allen Frame.*
Oamenii pot numi **A Visual Diary** o performanță-lectură și așa este, dar termenul pare prea clinic. În realitate, Fabio găzduiește o adunare. El este mai degrabă un custode decât un lector. El manevrează imaginile și cântecele cu grijă, știind că materialul nu este neutru și tratându-l ca și cum ar fi împrumutat de la cei vii. Această atenție îi afectează și pe public. Te simți primit, nu instruit, responsabil, nu pur și simplu divertit.
Există un motiv pentru care pick-up-ul este important. Un cântec poate distruge timpul într-un mod în care o imagine nu poate. Așează acul și simți atmosfera unei alte încăperi. Fabio folosește muzica ca pe un pod între epoci, trecând de la disco la clasică și la cântece de dragoste. Selecțiile servesc ca dramaturgie, nu doar ca decor. Ele permit imaginilor să respire și învață publicul să se angajeze în poveste, nu să o privească de la distanță.
— Lorenza Daverio
Ca cineva care trăiește și lucrează cu fotografia, ceea ce m-a impresionat profund a fost cât de centrală este limbajul vizual pentru această performanță. Fotografiile și videoclipurile nu sunt doar elemente de sprijin; ele sunt sângele ei vital. Fabio se mișcă prin ele cu intuiția cuiva care știe că imaginile prind viață doar atunci când sunt plasate în relație una cu cealaltă. Secvențierea, estompările, ritmul proiecției – toate ecuează puterea emoțională a proiecției de diapozitive – acea formă delicată în care fotografia și muzica se combină pentru a crea ceva mai mare decât oricare. Mi-a reamintit cum o imagine, văzută în mișcare și în comunitate, încetează să mai fie statică și devine o experiență împărtășită.
Piesa nu ține niciodată prelegeri, și totuși este politică. Ea dezvăluie cât de ușor lumea artei ignoră ceea ce nu se potrivește cu tendințele sale actuale. Ea arată cât de mult din moștenirea noastră culturală supraviețuiește datorită câtorva oameni care au refuzat să lase lucrurile să dispară. Le aduce omagiu celor care au păstrat arhive pe mesele din bucătărie și sub paturi, și artiștilor care au construit mici sanctuare unde puteau fi ei înșiși când lumea exterioară era ostilă.
— Clara Vannucci
M-am simțit recunoscătoare custozilor. Lui Betty, care a învățat să atârne tablourile fiului său pe pereți albi și curați abia după ce a fost liberă să o facă. Lui Arthur, care l-a iubit pe Larry și a păstrat desenele lui până când lumea și-a amintit să se uite din nou. Lui Allen, care s-a asigurat că fotografiile lui Darrel continuă să vorbească. Și lui Fabio, care refuză să lase ca orice parte din toate acestea să rămână o durere privată. El o transformă în grijă publică.
Când s-au aprins luminile, am simțit acel sentiment rar că arta a făcut ceea ce trebuie să facă: să ne facă mai deschiși, mai atenți, mai umani. A transformat rememorarea într-un act colectiv. Ne-a cerut nu doar să privim, ci și să păstrăm ceea ce am văzut.
**A Visual Diary** nu este nostalgie. Nostalgia vrea ca trecutul să rămână auriu și distant. Fabio îl aduce în prezent și ne cere să ne asumăm responsabilitatea pentru el. Arhivele nu sunt obiecte; sunt relații. Ele trăiesc atunci când cineva le duce mai departe. Triennale a prezentat lucrarea în sediul istoric CRT, iar acel cadru a contat. A redat spațiul tandreții, muzicii și amintirii. Pentru un moment, comunitatea care a existat odată a fost reînviată. Doar în fragmente a fost din nou întreagă. Când am părăsit teatrul, m-am gândit: poate acesta este scopul artei – să împiedice ca iubirea să pălească în tăcere, să păstreze amintirea până când devine o parte din noi.
**Credite**
**A VISUAL DIARY**
**O călătorie în scena de artă queer a New York-ului anilor 1980**
Scris, regizat și conceput de Fabio Cherstich
Design video original de Francesco Sileo
Dramaturgie de Anna Siccardi
Asistent regie Diletta Ferruzzi
Produs de Emilia Romagna Teatro ERT / Teatro Nazionale
Comandat de Triennale Milano Teatro
În colaborare cu Visual Aids, NYC
Mulțumiri La MaMa Theatre, NYC
Următoarele reprezentații:
ERT Bologna, 3–7 Decembrie 2025
Întrebări Frecvente
Desigur. Iată o listă de Întrebări Frecvente utile și clare despre Jurnalul Vizual al lui Fabio Cherstich
Întrebări Frecvente despre Jurnalul Vizual al lui Fabio Cherstich
Întrebări pentru Începători - Definiții
1. Ce este un Jurnal Vizual?
Un Jurnal Vizual este un jurnal personal care utilizează în primul rând imagini, schițe, fotografii și culoare pentru a capta idei, emoții și observații, fără a se baza doar pe cuvinte scrise.
2. Cine este Fabio Cherstich?
Fabio Cherstich este un artist și ghid creativ care a popularizat o abordare specifică, conștientă, a ținerii unui Jurnal Vizual ca instrument pentru auto-descoperire și creștere creativă.
3. Trebuie să fiu artist pentru a începe unul?
Absolut nu. Jurnalul Vizual este pentru toată lumea. Este vorba despre exprimare personală, nu despre a crea artă perfectă. Procesul este mai important decât produsul final.
4. Care este scopul principal al ținerii acestui jurnal?
Scopul principal este de a te conecta cu sinele tău interior, de a-ți procesa sentimentele și de a-ți debloca creativitatea într-un spațiu liber, non-judecător.
Beneficii și Scop
5. Care sunt beneficiile ținerii unui Jurnal Vizual?
Poate ajuta la reducerea stresului, îmbunătățirea conștientizării de sine, depășirea blocajelor creative, documentarea călătoriei tale personale și te poate face mai observator cu lumea din jur.
6. Cum este acesta diferit de un jurnal obișnuit?
În timp ce un jurnal obișnuit este bogat în text, un Jurnal Vizual comunică în primul rând prin elemente vizuale. Acesta angajează o altă parte a creierului tău și poate exprima adesea lucruri pe care cuvintele nu le pot.
7. Poate ajuta la depășirea unui blocaj creativ?
Da. Actul de a te juca liber cu imagini și culori fără presiune poate ocoli criticul interior și poate face ca ideile creative să curgă din nou.
Începerea și Sfaturi Practice
8. De ce accesorii am nevoie pentru a începe?
Poți începe doar cu un caiet alb și un stilou. Multor oameni le place să adauge un lipici stick, reviste vechi, foarfece, acuarele sau creioane colorate, dar simplitatea este cheia.
9. Cât de des ar trebui să lucrez în Jurnalul meu Vizual?
Nu există o regulă strictă. Ar putea fi zilnic, săptămânal sau ori de câte ori te simți inspirat. Consistența este utilă, dar ar trebui să simți că este o bucurie, nu o sarcină.
10. Ce ar trebui să pun pe o pagină când mă simt blocat?
Începe simplu. Lipește o fotografie care te inspiră, mâzgălește cu o culoare care se potrivește cu starea ta de spirit, scrie un singur