În noul film Hot Milk, Sofia (Emma Mackey), o femeie senzuală, dar ezitantă, în vârstă de douăzeci de ani, călătorește într-un oraș litoral spaniol împreună cu mama sa bolnavă, Rose (Fiona Shaw), în căutarea unui tratament experimental pentru boala misterioasă – poate imaginară – a acesteia. Dar stațiunea inundată de soare îi oferă și Sofiei ocazia să-și exploreze propriile dorințe când o întâlnește pe Ingrid (Vicky Krieps), o turistă germană liberă la suflet, al cărei stil de viață neîngrijit contrastează puternic cu controlul rigid al Rosei. Pe măsură ce Sofia – care seamănă izbitor cu Jane Birkin în tinerețe – se lasă pradă libertății senzuale pe care o găsește departe de mamă, ceea ce începe ca o poveste de trezire sexuală ia o întorsătură mai întunecată. Resentimente ascunse și o nevoie disperată de independență o determină pe Sofia să se angajeze într-o luptă tensionată cu Rose pentru puterea în familie.

Bazat pe romanul din 2016 al lui Deborah Levy (cartea sa din 2011, Swimming Home, explorează și ea teme ale dorinței și familiei într-un cadru de vacanță), Hot Milk îmbină peisaje inundate de soare cu un erotism întunecat, încadrându-se într-o tradiție cinematografică cunoscută sub numele de „summer noir”. Spre deosebire de filmul noir clasic, cu peisaje urbane umbrite, summer noir înflorește sub căldura strălucitoare și apăsătoare – unde prea mult soare și lenea inactivă duc la o degradare morală periculoasă.

Cinematografia europeană a explorat mult timp această temă, de la satirele lui Jean Renoir până la criticile culturii turistice ale lui Jacques Tati. Dar summer noir a înflorit cu adevărat în perioada post-anilor 1960, când pielea bronzată și nihilismul care fierbeau sub suprafață reflectau limite morale în schimbare.

Cu ocazia lansării filmului Hot Milk, Vogue revine asupra unora dintre filmele definitorii ale genului – de la destrămarea lentă a lui Alain Delon pe Riviera Franceză până la escapadele alimentate de heroină ale lui Mimsy Farmer în Ibiza. Aceste povești demonstrează că, chiar și în lumina zilei, întunericul persistă – iar emoția indulgenței estivale poate duce la consecințe ireversibile.

### Sunrise: A Song of Two Humans (1927)
Deși nu este strict un summer noir, capodopera mută a lui F.W. Murnau pune bazele poveștilor despre ispita sezonieră. Titlul de început stabilește tonul: „Pentru că oriunde răsare și apune soarele – în haosul orașului sau în liniștea ținutului rural – viața este la fel: uneori amară, uneori dulce.”

Povestea urmărește o femeie din oraș care își petrece vara la țară, seducând un fermier căsătorit și neliniștit. Pe când se relaxează lângă un lac, ea îl convinge să-și înece soția, să-și vândă ferma și să fugă în oraș. Apa, ca în multe summer noir-uri, devine un loc al ambiguității morale și al pericolului latent. Fermierul aproape că duce la îndeplinire planul, dar remușcările îl opresc pe jumătatea drumului. În schimb, el și soția sa redescoperă dragostea în timpul unei zile petrecute în oraș – doar ca o furtună să o pună pe aceasta în pericol la întoarcere. După o confruntare violentă cu amanta, fermierul este reunit cu soția sa la răsărit, legătura lor refăcută.

Aproape un secol mai târziu, Sunrise rămâne o poezie vizuală – mai puțin un film convențional și mai mult o meditație tulburătoare despre dorință, trădare și mântuire.

Titlu:

Deși imaginile alb-negru și umbrele dramatice reflectă stilul clasic al expresionismului și filmului noir, concentrarea lui Murnau asupra peisajelor în schimbare – de la oraș la țară, de la fermă la mal și lac – și atenția acordată elementelor naturale (ciclul zilei și nopții, ceața densă, furtunile bruște și scenele care se încheie în lumina soarelui) creează o adâncime atmosferică care prefigurează accentul summer noir-ului asupra vremii și luminii. Deși tonul de basm al poveștii și finalul fericit transformă ceea ce începe ca un complot de crimă estivală într-o fabulă umanistă, acest lucru nu atenuează avertismentul mai întunecat al lui Murnau despre pericolele fanteziilor inutile și ale ispitelor exotice – mai ales a celor care confundă visul unui călător cu realitatea.

Purple Noon (1960)

Primul adevărat clasic summer noir este adaptarea lui René Clément după romanul lui Patricia Highsmith, The Talented Mr. Ripley, despre un tânăr american care călătorește în Italia, omoară un socialite bogat și îi preia identitatea, seducându-i soția. Aflat în fictivul Mongibello (bazat pe Coasta Amalfi), filmul se desprinde de noir-ul tradițional prin desfășurarea sa în lumina zilei strălucitoare și colorată – un contrast puternic cu umbrele obișnuite ale genului. Așa cum sugerează și titlul său francez, Plein Soleil („Soare plin”), răul înflorește la fel de ușor în lumina orbitoare ca în întuneric.

Filmul se abate și de la convențiile noir-ului prin protagonistul său: Ripley-ul lui Alain Delon, un ucigaș chipeș, aproape angelic, înlocuiește anti-er