Când Julie Frist avea în jur de 12 sau 13 ani, tatăl ei o lua cu el la lecții de condus pe o fâșie îngustă de pământ — abia mai lată decât un teren de fotbal în unele locuri — care separa apele liniștite ale golfului Shinnecock de valurile năvalnice ale Atlanticului. Drumul liniștit, parțial neasfaltat, se înfășura printre dune și mlaștini, mărginit de pini rari, îndoiți de vânt. Tatăl ei o așeza în poală și o lăsa să conducă vechea lor mașină break, cu pietrișuri zvâcnind prin podeaua ruginită. „Tata era ca un pilot de curse secret”, își amintește Julie râzând.

Acele zile fără griji au dispărut demult. Țărmul odinioară pustiu este acum presărat cu case, iar drumurile vibrează de traficul constant din Southampton. Când Julie mă primește la ușă, îmbrăcată într-un caftan albastru fluid, sunt trecute decenii de la acele plimbări din copilărie, dar ea încă se mișcă cu o grație naturală. Îmi aruncă o pălărie largă de paie în timp ce ieșim la soarele arzător, iar dulcea ei ciobănesc german, Athena, se învârte în jurul picioarelor ei.

Julie a crescut în Washington, DC, înainte ca mama ei să mute familia la New York și apoi în Connecticut. Dar verile le petreceau mereu în Southampton, unde familia ei a închiriat sau deținut case încă din anii 1960. „Pe atunci nu existau telefoane mobile”, spune ea. „Părăseai casa la 8 dimineața, mergeai cu bicicleta la clubul de tenis, luai lecții de înot — apoi părinții făceau grătar în curte, prietenii treceau pe la noi, iar a doua zi, totul se repeta.” Cu școlile schimbate frecvent, prieteniile de vară au devenit unele dintre cele mai apropiate.

După o carieră în finanțe, Julie l-a cunoscut pe soțul ei, Tommy Frist III, la Harvard în timpul masteratului. S-au stabilit în Nashville — orașul natal al lui Tommy — unde și-au crescut cei trei copii, acum adulți. Dar Long Island a rămas o constantă. La începutul relației, au început să viziteze zona, cumpărând în cele din urmă o veche căruță transformată în casă. Nu plănuiau să se mai mute până când o proprietate unică le-a atras atenția: o cutie albă, în stil Le Corbusier, bătută de furtuni și vânturi marine, așezată pe patru acri de teren neglijat, cu doar dune între ea și mare. Casa în sine era dincolo de salvabil — „Mirosul te lovea imediat ce intrai”, spune Julie. „Umiditate, șoareci, toate prinse în această cutie încinsă.” Dar terenul avea magie. Noaptea, explică ea, ai două vederi contrastante: golful, cu apusuri și lumini sclipitoare, și oceanul, vast și întunecat, luminat doar de lună.

Construirea unei case noi aici a fost ambițioasă, dar viziunea a fost simplă — să creeze ceva care să pară că a fost mereu acolo. „Am vrut să omagiez casele în care am crescut și pe care le-am iubit”, spune Julie. Au angajat arhitectul Gil Schafer, designerul de interior David Netto (ambii lucraseră la casa lor din 1915, proiectată de Charles Platt, în Nashville) și peisagista Miranda Brooks. Echipa nu a fost doar un grup de colaboratori — erau prieteni vechi. Netto a cunoscut-o pe Julie în 1985, într-un lift din apartamentul unui prieten. „Există o fotografie cu noi făcând pe prostii în seara aceea”, își amintește el. „Aveam eyeliner, încercam să mă furișez mai târziu în clubul Area, iar ea era această fată preppy, superbă, din Greenwich. Ne-am înțeles imediat.” Schafer și Tommy se cunoșteau de zeci de ani, Schafer lucrând la casa părinților lui Tommy la începutul carierei.

Totuși, familia nu dorea o casă plină de nostalgie. Au fost de acord că ar trebui să combine stilul relaxat Shingle, popular în Hamptons în anii 1920-1930, cu liniile curate ale Colonial Revival — ceea ce Schafer descrie drept „viață la plajă, dar puțin mai formal”. Dar procesul nu a fost lipsit de dezbateri — discuțiile lor păreau adesea un seminar de masterat despre istoria arhitecturii. „Rolul meu a fost să aduc structuri clasice”, explică Schafer, „iar David a ajutat să relaxăm atmosfera.” Schafer a pierdut o discuție despre proporțiile ferestrelor din față, în timp ce Netto nu l-a putut convinge să curveze casa în jurul aleii — un truc din anii 1920 pentru a fragmenta priveliștea.

Deși terenul gol părea plin de posibilități, constrângerile au apărut rapid. Zonele umede protejate au lăsat mai puțin de un acru pentru construcție. Regulile FEMA privind inundațiile au impus ridicarea casei, în timp ce restricțiile locale de înălțime au limitat dimensiunile. Pentru a evita o scară abruptă la intrare, terenul a fost ușor înclinat.

Golful oferă apusuri, lumini sclipitoare și un indiciu de orizont, spre deosebire de ocean, care — fără lumina lunii — este doar întuneric.

Peisagista Brooks a abordat provocările locului: vânturi sărate și cerbi flămânzi. „Doar plantele native cele mai rezistente ar supraviețui”, spune ea, „așa că m-am concentrat pe materiale și pe crearea de spații mici în aer liber unde te poți instala și urmări soarele.” Perimetrul este încadrat de viburnum, ligustru, pini și cedru roșu, cu platani espalierați protejând garajul și tufișuri împletite încadrând piscina. Între sufragerie și pavilionul piscinei se află un „livad” — o curte protejată.

Grădina tânără încă își găsește picioarele. Iarba de plajă punctează dunele, iar Brooks recunoaște că unele plante ar putea avea nevoie de înlocuire în următorii ani. „În cele din urmă, doar cele mai puternice vor rămâne”, spune ea. Totuși, există un echilibru între tradiție și surpriză — hortensiile, de obicei o prezență obișnuită pe Long Island, sunt plantate în vase de teracotă bătute de vreme, cu flori albe în loc de albastrele obișnuite. Locul preferat? „Grădina Juliei”, un colț umbrit de un pergola în afara dormitorului principal, plin de plante perene iubitoare de soare, cum ar fi coada șoricelului și echinacea — un paradis pentru polenizatori.

În interior, casa își spune povestea. Pentru sufragerie, Netto a comandat un șemineu din travertin (nu din calcar, pentru a nu fi prea exact perioadei) care să pară „scufundat în apă timp de 300 de ani”. În baia lui Tommy, scândurile imită lemnul naufragiat — un omagiu adus istoriei locale. „Așa s-au construit casele aici de secole”, spune Netto, insistând ca constructorul să evite așezarea prea perfectă.

Astfel de riscuri creative, notează Netto, necesită încredere — o dorință de a accepta neașteptatul. Transformă o viziune în ceva magic. Lărgește o fereastră pentru a încadra priveliștea, pictează o cameră în nuanțe adânci și lucioase pentru a o aduce la viață, sau transformă o bucată de nisip într-o grădină pentru cafeaua de dimineață — urmărește cum un deal se ridică din terenul odinioară plat.

„Nu poți doar să convingi oamenii”, explică Netto. „Trebuie să câștigi încrederea lor. Rolul nostru este să le oferim ceva pe care nu știau că îl doresc.”

Stilizare: Coafură de Simona Ciorobara; Machiaj de Kally Sitaras.