Traducere text din engleză în română:
„Susan Sontag povestește cum e să faci un film”, scris de Susan Sontag, a apărut prima dată în numărul din iulie 1974 al revistei Vogue. Pentru a explora mai multe momente memorabile din arhivele Vogue, abonați-vă aici la newsletter-ul nostru Nostalgia.

A face un film este atât un privilegiu, cât și o viață privilegiată. Implică o atenție nesfârșită la detalii, anxietate, conflicte, un sentiment de închisoare, oboseală și clipe de bucurie. Câteodată ești copleșit de afecțiune pentru colaboratorii tăi, iar alteori te simți neînțeles, dezamăgit sau chiar trădat de ei. Filmmaking-ul înseamnă să prinzi inspirația pe măsură ce vine, dar și să ratezi ocazii și să îți dai seama că tu ești de vină. E un amestec de intuiție, calcule mărunte, leadership strategic, visare cu ochii deschiși, încăpățânare, eleganță, bluff și risc.

Nu e niciun secret că riscul implicat în realizarea unui film se simte mult mai mare decât în scris. Când le spun prietenilor că am terminat o scriere, nimeni nu mă întreabă îngrijorat: „Ești mulțumită de ea?” sau „A ieșit cum ai vrut?”. Dar exact asta mă întreabă lumea după ce termin un film. Asta sugerează că scrisul este văzut ca un proces direct de la idee la execuție, unde intențiile scriitorului se reflectă clar în opera finală. Dacă nu se întâmplă asta, scriitorul s-ar putea să nici nu observe. Însă, în cazul filmului, toată lumea presupune că drumul de la viziunea regizorului la produsul final este plin de pericole și compromisuri inevitabile și că fiecare film este un supraviețuitor al unui parcurs cu obstacole dificile.

Nu se înșeală. Scrisul necesită să știi ce este interesant în mintea ta, să ai îndemânarea de a-l exprima și răbdarea să stai la birou suficient cât să-l pui pe hârtie. Mai cere și discernământul de a recunoaște când ar putea fi mai bine și stăruința de a revizui până devine cel mai bun lucru pe care îl poți face. Scrisul este o luptă privată între tine și demonii tăi interiori, sau între tine și mașina de scris — un act de voință solitar. Dar voința singură nu este de ajuns în cinematografie. A regiza un film înseamnă nu doar să ai perspective asupra sinelui, lumii și limbajului, ci și să ai de-a face cu elemente imprevizibile precum actorii, echipamentul, vremea și bugetul, care adesea scapă de sub control. Lucrurile care pot merge rău, de multe ori chiar așa se întâmplă. Orson Welles nu era departe de adevăr când spunea că un regizor este cineva care supraveghează accidente. Pentru cineva ca mine, obișnuit cu disciplina solitară a scrisului, este o schimbare răcoritoare să ies și să înfrunt acele accidente, încercând să le gestionez. În ciuda dezamăgirii când filmul final nu se potrivește cu ideea ta originală, trebuie să apreciezi atât ce ți-a dat norocul, cât și ce ți-a luat. E o ușurare să auzi voci diferite de ale mele și să fie provocat de o realitate în care, la mașina de scris, aș fi putut câștiga victorii ușoare prin simplă voință.

Bineînțeles, există o mare diferență între a face filme cu scenariu și actori — filme de „ficțiune” — și a te avânta în realitate fără scenariu pentru un documentar. Dar nu întotdeauna este cum te-ai aștepta. După ce am realizat două filme de ficțiune în Suedia („Duet pentru canibali” în 1969 și „Fratele Carl” în 1971), am crezut că documentarul meu filmat în Israel în timpul recentului război arabo-israelian cu o echipă mică va fi mai puțin personal. Rezultatul, un film de lungmetraj color pe care l-am terminat de montat în primăvara aceasta și avut premiera în New York în iunie, m-a surprins. Deși este un „documentar”, „Ținuturi Făgăduite”... „Ținuturi Făgăduite” este cel mai personal film pe care l-am creat. Nu este personal pentru că apar în el — nu apar — sau pentru că include un comentariu voice-over, nu include. Ci, este personal datorită conexiunii mele cu materialul, pe care l-am descoperit mai degrabă decât inventat, și cât de perfect se aliniază cu temele din scrierile și celelalte filme ale mele. Realitatea complexă pe care am întâlnit-o în Israel în timp ce filmam în octombrie și noiembrie trecuți și-a captat interesul meu de lungă durată mai eficient decât cele două scenarii pe care le-am scris și filmat în Suedia.

De-a lungul întregului turnat, amenințarea constantă sau prezența războiului a creat o atmosferă caraghioasă în care fiecare provocare părea o aventură. Totul s-a transformat într-un risc, fie că era vorba de incertitudinea finanțării de la producătorul meu francez dedicat sau de pericolul rănirii sau morții, în timp ce soldații ne-au avertizat despre mine în timp ce filmam în deșertul Sinai.

Când l-am întrebat pe un soldat despre mine, el a spus că sunt îngropate la doar câțiva centimetri sub nisip și invizibile. Am continuat oricum, mergând să aruncăm o privire mai atentă asupra Armatei a Treia Egiptene. Am obținut filmări minunate, chiar și un exclusiv, deși a fost tăiat până la urmă. Cărând echipamentul nostru greu, ne simțeam mai proști decât curajoși, ca Dietrich în scena finală din „Maroc”, urmându-l pe Gary Cooper prin deșert cu tocuri înalte.

Filmările au durat cinci săptămâni epuizante, adesea cincisprezece ore pe zi. În fiecare seară la hotel, după ce străbăteam țara mică cu microbuzul nostru închiriat, stăteam trează făcând notițe despre filmul care se forma în mintea mea. Scopul meu era să creez un documentar veridic cu aceeași grijă — sau artifice — ca un film de ficțiune. În ficțiune, puteam scrie un scenariu, regiza actorii și controla fiecare detaliu. Aici, evenimentele se desfășurau mai întâi, iar scenariul venea mai târziu. Realitatea nu era ceva ce inventam; o urmăream, adesea împiedicându-mă sub greutatea unui trepied. Cu toate acestea, până la urmă, filmul a capturat realitatea pe care o înțelesesem deja, reflectând imaginile și ritmurile din capul meu. Acordată tristeții și durerii din lucruri, am insuflat „Ținuturi Făgăduite” cu acea emoție. Din păcate, nu este doar în mintea mea; asta pare să fie esența Israelului în acest moment.

Ezit să numesc filmele de nonficțiune „documentare” deoarece termenul este prea restrictiv. Implică faptul că filmul este doar un document, dar poate fi mult mai mult. Așa cum filmele de ficțiune sunt paralele cu romanele și nuvelele, filmele de nonficțiune se pot inspira dintr-o gamă de modele literare. Jurnalismul este unul — filmul ca reportaj. Scrierile mai analitice sunt altul — filmul ca eseu. Pentru „Ținuturi Făgăduite”, posibile paralele includ poezia, eseuul și lamentația.

Filmele de ficțiune cu actori se concentrează pe dezvoltarea unei intrigi, în timp ce filmele de nonficțiune își propun să reprezinte condiții, așa cum a descris Bertolt Brecht pentru teatrul epic. Teatrul, dependent de actori, se străduiește să scape de „acțiune”, dar filmele, în special nonficțiunea, pot realiza acest lucru.

În „Ținuturi Făgăduite”, mi-am propus să reprezint o condiție mai degrabă decât o acțiune. A avea acest scop nu face filmul mai puțin concret. Dimpotrivă, trebuie să fie — mai ales pentru că o parte din focalizarea mea este războiul, și orice portretizare a războiului care nu dezvăluie realitatea îngrozitoare a distrugerii și morții este o minciună periculoasă. Acest film explorează un peisaj mental la fel de mult ca unul fizic și politic. Bătrânii se roagă. Cupluri cumpără de pe o piață. O femeie beduină își urmărește capra într-o tabără nomadă. Elevi palestinieni se plimbă pe o stradă din Fâșia Gaza sub privirea atentă a unei patrule israeliene. Soldați zăcând neîngropați pe câmpul de luptă. Familii îndoliate plâng la o înmormântare în masă ținută imediat după încetarea focului. Într-un spital militar din afara Tel Avivului, un soldat șocat de obuz încearcă stângace să bandajeze un infirmier bărbat cooperant, retrăind momentele insuportabile când și-a târât camaradul deja mort din tancul lor în flăcări și a încercat să-i ofere ajutor medical. Într-o cameră de hotel, un israelian melancolic în patruzeci și ceva de ani reflectă asupra paradoxurilor destinului istoric evreiesc. Clădiri moderne se ridică în deșertul aspru, asemănător lunii.

De ce aceste momente și nu altele? Acesta este misterul, alegerea, riscul. Într-un documentar, regizorul nu inventează. Cu toate acestea, alegerile se fac mereu — ce să filmezi, ce să lași la o parte. Până la urmă, vezi ceea ce ai ochii (și inima) să vezi. Realitatea nu ar trebui abordată cu servilitate, ci cu reverență.

Prietenilor mei le-am spus: „Da, sunt mulțumită de film.” „Da, a ieșit cam cum am sperat.” Nu este pe deplin adevărat. A ieșit mai bine decât am sperat. Norocul a fost de partea mea; s-au întâmplat lucruri neașteptate. Am „președat”. Lacrimi au curs — ale mele, ale producătorului, ale echipei. Și camera a rulat, Nagra a înregistrat. Filmul rezultat de o oră și jumătate este fidel a ceea ce am trăit acolo și lucrurilor pe care le-am știut dintotdeauna și încă încerc să le exprim.

Ținuturi Făgăduite nu spune toată adevărul despre conflictele din Orientul Mijlociu, Războiul din Octombrie, starea de spirit actuală a Israelului sau despre război, memorie și supraviețuire. Dar ceea ce spune este adevărat. A fost așa. A spune adevărul — chiar și doar o parte — este deja un privilegiu minunat, o responsabilitate, un dar.

Întrebări frecvente
Desigur, iată o listă de Întrebări Frecvente despre Din Arhive: Susan Sontag despre Experiența Realizării de Filme, concepută să fie clară, concisă și de ajutor pentru o gamă largă de cititori.

Întrebări Generale / Pentru Începători

1. Ce este „Din Arhive: Susan Sontag despre Experiența Realizării de Filme”?
Este o colecție de scrieri, interviuri sau note anterior nepublicate sau greu de găsit ale celebrului intelectual Susan Sontag, axându-se în mod specific pe gândurile, provocările și reflecțiile ei personale despre realizarea filmelor.

2. O cunosc pe Susan Sontag ca scriitoare și critică. Ce filme a regizat ea de fapt?
A regizat patru filme: „Duet pentru canibali”, „Fratele Carl”, „Ținuturi Făgăduite” și „Tur neghidat”.

3. De ce ar vrea un eseist celebru ca Sontag să realizeze filme?
Ea vedea realizarea de filme ca o altă formă puternică de expresie intelectuală și artistică, o modalitate de a explora idei vizual și senzorial pe care nu le putea capta pe deplin doar cu cuvintele.

4. Care sunt principalele teme pe care le abordează despre experiența sa de regizor?
Teme comune includ lupta de a transpune ideile de pe hârtie pe ecran, natura colaborativă dar adesea frustrantă a producției de film, diferența dintre a fi critic și creator și puterea unică a imaginii cinematografice.

Întrebări Profunde / Avansate

5. Cum a influențat formarea sa de critică abordarea sa de regizor?
Ochil ei critic a făcut-o foarte conștientă de forma și istoria cinematică. Cu toate acestea, ea a scris adesea despre provocarea de a trece de la analizarea lucrării altcuiva la generarea și apărarea propriilor alegeri creative pe platou.

6. Care era perspectiva lui Sontag asupra relației dintre regizor și echipă?
Ea considera procesul colaborativ atât esențial, cât și dificil. Aprecia abilitățile specializate ale echipei sale, dar se lupta uneori cu compromisurile necesare când viziunea ei artistică se lovea de rezistență practică sau interpretativă.

7. A scris ea despre diferența dintre culturile de film europene și americane?
Da, ea contrapunea adesea cinemaul european, mai centrat pe regizor și ambițios artistic, pe care îl admira, cu sistemul mai comercial și orientat spre industrie din America, pe care îl considera mai puțin ospitalier pentru filmul intelectual.

8. Ce provocări tehnice sau practice specifice ale filmării a evidențiat ea?
A scris candid despre presiunea imensă a...