Festivalul de Film de la Cannes din acest an a avut parte de dezamăgiri pline de stele (Die My Love, Eddington), precum și de câteva debuturi regizorale inegale ale unor vedete din Hollywood (filmul lui Kristen Stewart, The Chronology of Water, și cel al lui Scarlett Johansson, Eleanor the Great), dar și de mai multe filme care au fost mai degrabă distractive decât revoluționare (filmul lui Wes Anderson, The Phoenician Scheme, al lui Spike Lee, Highest 2 Lowest, al lui Richard Linklater, Nouvelle Vague, al lui Kleber Mendonça Filho, The Secret Agent, al lui Akinola Davies Jr., My Father’s Shadow, al lui Carla Simón, Romería, și al lui Michael Angelo Covino, Splitsville).
Dar pentru mine, cinci filme s-au remarcat cu adevărat – de la drame poetice despre familie, la comedii întunecate și filme de groază înfiorătoare – toate rămânând în mintea mea de când le-am văzut. Acestea sunt filmele pe care trebuie neapărat să le vizionați din acest an.
### Valoare sentimentală
Urmarea filmului The Worst Person in the World a regizorului norvegian Joachim Trier (cu Renate Reinsve și Anders Danielsen Lie din nou în rolurile principale) este atât un studiu intim al personajelor a două surori și al tatălui lor controlor, regizor de film, cât și o sagă familială care se întinde pe decenii, având la bază casa lor din Oslo care se dărâmă. Cu ușurință, cel mai bun film al anului până acum, echilibrează umorul și profunzimea fără efort, culminând cu un final care m-a lăsat în lacrimi. Cu un scenariu precis și interpretări fenomenale ale lui Stellan Skarsgård, Inga Ibsdotter Lilleaas și Elle Fanning, acesta este un film de urmărit – și de așteptat în cursa pentru premii din 2026.
### A fost doar un accident
Primul film al disidentului iranian Jafar Panahi după închisoare (pentru „propagandă împotriva sistemului”) a fost filmat în secret și se inspiră din propriile sale experiențe. Spre deosebire de The Seed of the Sacred Fig – filmul câștigător al premiului juriului de la Cannes anul trecut, realizat de prietenul lui Panahi, Mohammad Rasoulof – acesta nu este o acuză directă împotriva regimului. În schimb, este un thriller suralist de comedie și răzbunare despre un mecanic bun la suflet (Vahid Mobasseri) care dă peste un bărbat (Ebrahim Azizi) care semănă înfiorător cu fostul său torturator. Urmează o răpire haotică, o căutare a dreptății și o alianță improbabilă cu alții care au suferit din cauza aceluiași om. Amuzant, dar și tulburător, cu momente precum gardienii care iau mită sau o naștere neașteptată, filmul ajunge la o concluzie devastatoare care expune brutalitatea statului. La fel de captivant precum este de urgent.
### Alpha
La fiecare Cannes, este nevoie de un film polarizator de groază corporală regizat de o femeie – iar anul acesta, este creația viscerală și tulburătoare a lui Julia Ducournau (Titane) despre adolescență. Aflat în anii ’90 plini de grunge, filmul o urmărește pe Alpha (o Mélissa Boros fascinantă), o fată de 13 ani, în timp ce o pandemie misterioasă transformă pielea în marmură înainte de a se preface în cenușă. Când Alpha se întoarce de la o petrecere cu un tatuaj ciudat, se teme că este infectată. Bătăușii de la școală se apropie, paranoia crește, iar haosul escaladează odată cu sosirea unchiului ei dependent (un Tahar Rahim înfiorător), care este și el bolnav. O explorare tulburătoare și de neuitat a adolescenței și bolii.
(Celelalte două filme ar urma într-un stil similar, concis și captivant.)
### Sunetul căderii
Un film imperfect, dar curajos și tulburător, Sunetul căderii se împiedică la finalul său nesigur, dar rămâne în minte datorită imaginilor neliniștitoare și narațiunii sinuoase. Piesa de epocă onirică a regizoarei germane Mascha Schilinski este atât un puzzle, cât și un asalt senzorial, aflat pe o singură fermă care cuprinde un secol. Patru fete din epoci diferite locuiesc acest peisaj straniu: Alma (Hanna Heckt), un copil curios în rochii de la începutul secolului XX; Erika (Lea Drinda), o adolescentă neînfricată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; Angelika (Lena Urzendowsky), o fată meditativă în haosul anilor ’70; și Lenka (Laeni Geiseler), pierdută în prezent. Pe măsură ce liniile lor temporale se încețoșează, o istorie comună de traumă și moarte iese la iveală. Cu două ore și jumătate, filmul îți testează răbdarea datorită ritmului său întortocheat, dar ambiția și puterea lui tulburătoare îl fac de neuitat.
### Urchin
Harris Dickinson, proaspăt ieșit din Babygirl, face o debut regizoral impresionant cu Urchin, urmărindu-l pe Mike (Frank Dillane), un om fără adăpost din Londra care se luptă pentru supraviețuire. Filmul surprinde întâlnirile lui – străini binevoitori, alți vagabonzi, slujbe trecătoare, dragoste și dependență – cu o sinceritate dură. Dickinson evită rezolvările ușoare, creând un portret complex și profund uman. Vizual uluitor, filmul confirmă talentul său alături de regizori inovatori precum Eliza Hittman și Ruben Östlund. Unele alegeri îndrăznețe nu funcționează perfect, inclusiv un final nesigur, dar pentru un prim film, este remarcabil de încrezător. Puncte bonus pentru utilizarea perfectă a melodiei Whole Again de la Atomic Kitten – vei pleca fredonând-o.