Niciodată nu am ascuns că maternitatea timpurie nu mi-a priit – am scris chiar o carte despre asta. După un an de depresie postnatală severă, care a făcut aproape imposibil să mă conectez cu copilul meu sau să cred că maternitatea ar putea fi plăcută, m-am întors încet la viață prin terapie, medicație și munca nefastuoasă de a mă schimba pe mine.

Chiar și în cele mai mici momente, un lucru a rezistat: felul în care mă gândeam la ce purtam. M-am agățat disperată de haine, ca una dintre puținele mele șanse de a mă simți ca vechea mea persoană. În cele mai rele momente, am pus benzi elastice la fustele Miu Miu pe care nu le mai puteam închide și mi-am înghesuit corpul umflat în piese vintage pe care le adunasem de-a lungul anilor – chiar dacă abdomenul meu încă dilatat întindea țesătura îmbătrânită, determinând străini să mă întrebe: „Când ești termenul?” Am refuzat să cedez, iar asta m-a făcut să ajung beată la o petrecere într-o rochie Chanel cu un fermoar spart, spatele deschis lăsându-mi lenjeria intimă la vedere – nu într-un mod intenționat, la modul Hailey Bieber naked-dressing, ci în stilul „Tuesday”-scris-peste-fund din copilăria mea în Indiana.

După acel an, ceva s-a schimbat: mă îndrăgostisem de fiul meu. Am simțit o datorie de a-mi iubi copiii într-un fel care să-i învețe să se iubească pe ei înșiși. Și egoist, voiam ca maternitatea să fie distractivă și împlinitoare pentru mine, deoarece era o slujbă permanentă. Această parte părea aproape tabu de recunoscut, dar conta. Așa că am început să învăț cum să fiu mamă în moduri care să mi se pară autentice, respectând cine eram, nu doar cine credeam că ar trebui să devin.

A fost o vreme când hainele erau fantezie pură – o versiune eterică a cine aș putea deveni. Ele umpleau revistele din New York City, iar discuțiile despre ele erau o modalitate de a mă conecta cu alte femei, construind prietenii electrice, pline de speranță. Hainele promiteau odinioară posibilitate. Meritam mai mult decât monotonie, chiar și în adidași.

Am început să înțeleg că, pentru a mă raporta la copiii mei într-un mod care să se simtă bine pentru toți, trebuia să am grijă de versiunea mea de 11 ani – copilul cu genunchii noduroși care visa să se îmbrace ca o balerină profesionistă care era și majoretă și, posibil în același timp, o fată populară într-o uniformă cu fustă mini care încălca regulile.

A mă îmbrăca a devenit una dintre puținele modalități prin care puteam să mă mențin pe mine însumi. Copiii sunt fără regret ei înșiși; una dintre marile lecții pe care mi le-au oferit este că și eu ar trebui să fiu. Așa că am cumpărat hanorace vintage ca cele pe care le purtau idolii mei din gimnaziu, am pus fundițe în păr ca cele care veneau cu păpușa mea Samantha American Girl Doll și am luat cămăși din flanel care aminteau de ce purtau elevii mai mari în anii '90. Am împerechiat fuste transparente roz-bebelus cu tricouri de dans din magazinele de articole pentru dans. Mi-am lăsat părul să crească lung și l-am împletit ca un adolescent stângaci ale cărui membre nu se potriveau – și poate că nu se vor potrivi niciodată. Am purtat pasteluri Sanrio și m-am lăsat să mă simt din nou ca acea fată mai tânără, fiecare ținută făcând referire la o amintire a cine am fost odată – fetița pe care trebuia să o iubesc ca să pot deveni cea mai iubitoare versiune adultă a mea.

O geantă tradițională pentru scutece nu era pe lista mea. „Dacă tot trebuia să car o 'geantă pentru scutece', mai bine să fie una lăcuită, roșie-cireș, care să mă facă să mă simt ca o răufăcătoare de desene animate pe drumul spre școală”, spune ea. Hartzel poartă Chanel; selectează buticuri Chanel.
Fotografiat de Oliver Hadlee Pearch. Vogue, Primăvara 2026.

Bineînțeles, viața a devenit infinit mai agitată în momentul în care am avut copii. Timpul s-a grăbit. Am fost vomitată atât de regulat încât a început să pară personal. Odată, într-un zbor, fiul meu a mâncat Cheetos în timpul turbulențelor... Avionul a aterizat în siguranță, dar am fost aproape mai recunoscătoare că nu purtam balerinele mele preferate de la Chanel, având în vedere marea de vomă portocalie care a făcut ca pantofii mei să scârțâie când coboram. Să mă aplec constant să ridic copiii mici a transformat și mini-miniurile mele iubite într-o povară. Dar cu toată mizeria, chiar trebuia să cedez în fața temutului „uniform” de bluze și blugi identici? Era acesta tot ce eu – cea care ține totul sub control, care își amintește de programări, cine și zilele de apreciere a profesorilor – meritam?

În schimb, am început să văd hainele ca echipament pentru viața mea, respectând cine am fost întotdeauna. Nu erau doar fantezie sau armură, ci unelte. Ca balerinele roz-praf care puteau să alerge după un copil mic pe un teren de joacă în timp ce se repezea spre cele mai periculoase scări. Sau un sacou Celine larg, cu buzunare adânci în interior pentru gustări și ocazional un mini-skateboard.

Geanta mea pentru scutece a fost o Marc Cross structurată care arăta ca o servietă mică, mereu plină cu șervețele umede, balsam de buze și un scutec de urgență mototolit. Dacă tot trebuia să car una, mai bine să fie o geantă lăcuită roșie-cireș care să mă facă să mă simt ca o răufăcătoare de desene animate pe drumul spre școală. Cureaua era suficient de lungă pentru a-mi menține ambele mâini libere – esențial când transporți Hello Kitty, care, conform site-ului Sanrio, cântărește „cam cât trei mere”. Întâmplător, acesta este numărul exact de gustări pe care trebuie să le am la îndemână pentru a preveni o criză de foame în drum spre o activitate. Gențile mele erau dimensionate în consecință.

De asemenea, am început să mă răsfăț cu mici bucurii alături de copii. O vizită la magazinul de jucării însemna să iau o agrafă sclipitoare la casă; o comandă online pentru un cadou de zi de naștere a devenit o șansă de a adăuga un suport pentru balsam de buze cu pietre pe care îl puteam purta ca colier. Asta e multitasking în universul mamelor.

Timpul încă zbucea nemilos. În unele dimineți, mă grăbeam să ajung la timp la muzica „Mamă și Eu” – o angajament mortal de plictisitor pe care m-am simțit obligată să-l respect, deoarece nu știam cum să învăț singură alfabetul. Chiar dacă întârziiam, îmi puneam haine de antrenament cu inspirație balet, cu fustă din tulle și hanorac, cu părul strâns într-un coc împodobit cu o panglică. Acele haine au transformat ziua dintr-o corvoadă într-o coregrafie. Și asta, în cel mai rău caz, este ceva ce merită fiecare mamă.

Întrebări frecvente
Întrebări frecvente Îmbrăcatul ca metodă de a face față depresiei postnatale

Întrebări pentru începători

1. Ce înseamnă „a te îmbrăca cu grijă” în acest context?
Înseamnă a te îmbrăca intenționat cu haine care te fac să te simți bine, îngrijită sau mai mult ca tine însăți, chiar și într-o zi obișnuită acasă. Nu este vorba despre a fi elegantă, ci despre a face o mică alegere deliberată pentru bunăstarea ta proprie.

2. Cum poate ajuta ceva atât de simplu ca îmbrăcatul cu depresia postnatală?
Depresia postnatală te poate face să te simți deconectată de identitatea ta. Simplul act de a alege o ținută este un mic act de control și îngrijire de sine. Poate crea o schimbare pozitivă în mentalitatea ta, îți poate îmbunătăți starea de spirit și poate servi ca o amintire blândă a persoanei care ești în afara rolului de mamă.

3. Trebuie să port haine elegante sau machiaj în fiecare zi?
Absolut nu. „Îmbrăcatul cu grijă” este personal. Pentru unii, înseamnă blugi curați și un tricou preferat. Pentru alții, ar putea fi o rochie confortabilă sau un rimel. Scopul este să porți ceea ce te face să te simți un pic mai bine, nu să îndeplinești standardul altcuiva.

4. Sunt epuizată. Cum găsesc energia să mă gândesc măcar la ce să port?
Începe foarte simplu. Cu o seară înainte, alege un singur articol – cum ar fi un cardigan confortabil sau o pereche de șosete pe care le iubești – și lasă-l unde îl poți vedea. Scopul nu este o ținută completă imediat, ci o decizie care să se simtă ca o victorie.

5. Poate asta chiar să mă facă o mamă mai bună?
Indirect, da. Când îți acorzi un moment pentru un mic act de îngrijire de sine, modelezi respectul de sine și îți umpli propriul pahar. O stare de spirit ușor mai bună și un simț mai puternic al identității te pot ajuta să te simți mai răbdătoare, prezentă și implicată cu bebelușul tău, chiar și în zilele grele.

Întrebări practice avansate

6. Asta pare superficial. Nu este doar o mascare a problemei reale?
Nu este un leac, ci o unealtă de gestionare. Gândește-te la ea ca la terapie fizică pentru simțul tău de identitate. Este un pas practic, acționabil, care îți poate îmbunătăți experiența din moment în moment în timp ce cauți sau urmezi alte tratamente. Abordează senzația de a te pierde pe tine însăți, care este o parte foarte reală a depresiei postnatale.