Cuvinte și imagini de Johanna Berghorn

Oamenii care locuiesc cu adevărat în Cannes urăsc festivalul? În luna mai trecută, fotograful Johanna Berghorn a plecat să afle – fără un plan, fără voce și fără o singură vorbă de franceză. S-a întors cu o serie de portrete ale oamenilor pe care camerele nu-i filmează niciodată.

Mi-am pierdut vocea în prima zi. Complet. Dispărută. Am ajuns seara, cina a fost zgomotoasă, am vorbit peste prea mulți oameni și m-am trezit a doua zi dimineața fără nimic. Nu un început grozav pentru un festival în care planul era să fotografiez oameni și să le pun întrebări.

A fost primul meu Cannes după ce am născut. De fapt, nu am încetat niciodată să fotografiez, nici măcar o secundă, dar ceva se schimbă din exterior în momentul în care devii mamă. Acum are un copil, probabil că nu mai este la fel de disponibilă, probabil că nu mai este la fel de implicată. Am avut mai puține rezervări decât de obicei și am simțit asta.

O prietenă mi-a spus ce-ți spun prietenii când te iubesc: fă ceva pentru tine. Fă un proiect personal. Obișnuiai să faci asta. Tocmai vorbise și cu cineva care jura că oamenii care locuiesc cu adevărat în Cannes nu suportă festivalul. Prea zgomotos, prea mult, stă în calea oricărui lucru. Aveam mai mult timp decât de obicei. Aveam o întrebare. Și aveam un impuls puternic să fotografiez, așa cum obișnuiam.

Munca documentară este modul prin care am intrat în fotografie de la început și nu mai făcusem nimic asemănător de ani de zile. Așa că, fără voce și cu franceza unui turist confuz, am tastat o întrebare în Google Translate și m-am plimbat prin Cannes ținând telefonul ca pe un mic afiș. Telefonul avea să vorbească oricum.

L-am întrebat pe omul care curăța străzile, un șofer de taxi, bucătarul și salvamarul de la Ritz Carlton. I-am întrebat pe cuplul cu micul lor atelier de croitorie, care primesc în timpul festivalului stilistii marilor staruri care intră pe ușă, aproape că nu dorm trei săptămâni și iubesc fiecare secundă. M-au făcut să rămân și să beau ceva cu ei, m-au trimis cu cadouri și nu puteau crede că cineva venise pentru ei, nu pentru rochii. Am întrebat o femeie de securitate în pauză. Am întrebat femei care veniseră pe plajă pentru o zi și clar nu aveau de gând să plece – instalate, adâncite, urmărind scena cum se desfășura ca și cum ar fi fost pusă în scenă pentru ele. Am întrebat trei femei pe plajă cu câinii lor, îmbrăcate pentru ocazie, cu picnicul pregătit, care mi-au spus că fac asta în fiecare an doar ca să vină și să privească.

Am întrebat-o pe Francesca, care alesese această dimineață anume pentru prima ei baie a anului și se îmbrăcase pentru asta de parcă aparatul foto era deja acolo. Vorbea în cinema, gesticula în cinema, posa de parcă s-ar fi pregătit pentru exact asta toată viața. Ceva despre o viață anterioară ca balerină, cred (franceza mea slabă nu putea ține pasul cu a ei, rapidă). Dar oricum nu conta. Se bucura clar de propriul ei moment Cannes.

L-am întrebat pe François, omul care vindea înghețată moale dintr-una din căsuțele acelea mici și ascuțite de pe Croisette, pe lângă care treceam în fiecare dimineață și cu care am ajuns să am o mică discuție zilnică, care cumva a devenit partea mea preferată a călătoriei. François probabil a dat o cafea sau o înghețată jumătate din oamenii care au venit vreodată la Cannes. De asemenea, este, de departe, cel mai devotat fan al festivalului: în prima zi m-a trimis cu un teanc de broșuri despre zonă, în a doua zi cu o șapcă oficială de marfă. Se simțea ca parte din tot. Și era.

I-am întrebat pe flâneuri, dintre care sunt mulți în Cannes în timpul festivalului, plutind în sus și în jos pe Croisette cu acel fel de mers lent și deliberat al cuiva care speră cu ardoare să fie privit și care, bănuiești, și-a planificat ținuta exact pentru asta. Și i-am întrebat pe cei care nu mergeau deloc, care își revendicaseră locurile de-a lungul Croisettei, urmărind spectacolul cum se desfășoară și bucurându-se în liniște că fac parte din el.

Mă așteptam la răspunsul pe care îl descrisese prietena prietenei mele. Nimeni nu mi l-a dat. Fiecare persoană cu care am vorbit iubea festivalul, era entuziasmată de el și, mai presus de toate, mândră de el. Măturătorul de stradă, care nu a vrut să i se arate fața pentru că era la serviciu, mi-a spus că îi place ce aduce. Aduce ceva special orașului și se simte mândru să joace rolul său în asta. Jiyan, de la atelierul de croitorie, era epuizat, dar strălucea. A numit-o cele mai aglomerate și mai frumoase săptămâni ale anului, arătând cu mândrie fotografii de anul trecut cu rochiile de pe covorul roșu pe care ajutase să le facă. Până când am părăsit-o pe Francesca, practic își conducea propria premieră. Iar François, servind înghețată moale din căsuța lui mică, era cu siguranță cel mai mândru dintre toți.

Știu că douăzeci și cinci de persoane nu reprezintă un studiu propriu-zis. Dar răspunsul a fost același de fiecare dată și, după un timp, m-am oprit din a mă aștepta la altceva.

Cu ce m-am întors nu a fost răspunsul. Au fost ei. Cei care lucrează toată noaptea ca o rochie să fie gata până la 6 dimineața. Cei care mătură străzile înainte ca orașul să se trezească. Cei care servesc înghețată moale la aceeași căsuță mică în fiecare dimineață. Cei care locuiesc acolo tot anul, urmărind tot circul cum sosește și pleacă și găsind cumva că este minunat.

Adevăratele staruri ale Cannes-ului.

P.S. Mi-am recuperat vocea în ultima zi.

**Întrebări Frecvente**

Iată o listă de întrebări frecvente bazate pe articolul Adevăratele Staruri ale Cannes-ului de Johanna Berghorn

**Întrebări pentru Nivel Începător**

**Î:** Despre ce este „Adevăratele Staruri ale Cannes-ului”?
**R:** Este un articol care mută atenția de la celebritățile de la Hollywood către oamenii adevărați și muncitori din culise care fac posibil Festivalul de Film de la Cannes – cum ar fi proiecționiștii, șoferii și furnizorii de catering.

**Î:** Cine este autoarea Johanna Berghorn?
**R:** Este o jurnalistă care probabil a participat sau a relatat de la Cannes. Piesa ei evidențiază munca adesea invizibilă care susține strălucirea și glamourul festivalului.

**Î:** De ce numește articolul acești muncitori „adevăratele staruri”?
**R:** Pentru că fără priceperea și dedicarea lor, covoarele roșii, premierele și petrecerile pur și simplu nu ar putea funcționa. Ei sunt esențiali, dar rareori sunt recunoscuți.

**Întrebări pentru Nivel Intermediar**

**Î:** Ce locuri de muncă specifice evidențiază articolul?
**R:** Articolul se concentrează de obicei pe roluri precum proiecționiști de film, șoferi și personal de restaurant sau catering.

**Î:** Care este principalul beneficiu al citirii acestui articol?
**R:** Îți oferă o perspectivă mai profundă, mai umană asupra unui eveniment cultural major. Te ajută să apreciezi munca în echipă și logistica din spatele unui festival de renume mondial, mai degrabă decât să vezi doar fotografiile celebrităților.

**Î:** Care este o problemă comună cu care se confruntă acești muncitori?
**R:** Lipsa de recunoaștere și respect public. Muncesc ore incredibil de lungi sub o presiune imensă, dar mass-media și publicul ignoră adesea complet contribuțiile lor.

**Întrebări Avansate și Practice**

**Î:** Cum contestă articolul narațiunea tipică despre staruri?
**R:** Reformulează succesul și importanța. În loc să echivaleze puterea de star cu faima și bogăția, susține că adevărata putere de star constă în fiabilitate, măiestrie și capacitatea de a face un eveniment masiv să funcționeze fără probleme.

**Î:** Poți da un exemplu de sfat practic din articol?
**R:** Articolul sugerează un sfat pentru organizatorii de evenimente: tratați întotdeauna personalul de suport cu demnitate și recunoștință. Un simplu mulțumesc sau un salariu corect poate face o diferență uriașă în moral și performanță.

**Î:** Care este lecția mai profundă despre muncă și recunoaștere?