Clint Eastwood reflectează asupra vieții – și a mulțimii aglomerate de pe Croisette – din spatele unei mașini. Grace Jones, cu părul sculptat la perfecțiune, este surprinsă în mijlocul unei conversații. Leningrad Cowboys, cu coafurile care sfidă gravitația, scanează scena. Roate de paparazzi, aspirante la statut de star strecurându-se spre premiere, Helmut Newton întrerupându-se în mijlocul unei fotografii. Spectatori cu ochii mari, fani devotați, chiar și câțiva actori din filme pentru adulți. Nu putea fi decât Festivalul de Film de la Cannes în toată strălucirea sa orbitoare, aurie – capturat de Derek Ridgers și adunat într-o nouă carte foto de la Idea, care sărbătorește „festivalul exhibiționismului”.

Fotograful britanic și-a îndreptat obiectivul mult timp asupra muzicii, filmului, celebrităților și subculturilor tineretului, creând portrete uluitoare. Cannes, în special, l-a atras an după an, din 1984 până în 1996. Imaginați-vă o tânără Elizabeth Berkley, vedeta filmului acum cult *Showgirls*, plimbându-se pe Boulevard de la Croisette, sau un Mick Jagger absorbit în gânduri intrând la o petrecere. Fie în alb-negru, fie în culori vii, Ridgers a imortalizat energia îndrăzneață și rapidă a epocii – înainte de telefoanele cu cameră, de interzicerea modei îndrăznețe pe covorul roșu sau de declinul exceselor celebrităților.

Clint Eastwood.
Foto: Derek Ridgers, cu bunăvoința IDEA.

Paparazzi în acțiune.
Foto: Derek Ridgers, cu bunăvoința IDEA.

„Majoritatea cărților mele anterioare au fost colecții serioase de fotografie – în principal portrete documentare din anii ’80”, spune Ridgers pentru *Vogue*. „După *The London Youth Portraits*, am considerat că am explorat suficient acel subiect. Această carte nu este profundă sau semnificativă. Este o privire amuzantă asupra energiei sălbatice și haotice a Festivalului de Film de la Cannes din anii ’80 și ’90.”

„Abia în ianuarie trecut mi-am dat seama că aceste fotografii ar putea forma o carte coerentă”, adaugă el. „Trei decenii de când nu am mai fotografiat acolo mi-au oferit suficientă distanță pentru a aprecia cât de diferite erau acele vremuri.”

Ridgers a vizitat Cannes pentru prima dată în 1984 – anul în care *Paris, Texas* a câștigat Palme d’Or, iar filme precum *Stranger Than Paradise* al lui Jim Jarmusch și *Once Upon a Time in America* al lui Sergio Leone au avut premiera. Sarcina lui? Să-l fotografieze pe Afrika Bambaataa, care promova *Beat Street* pentru *NME*. La acea vreme, Ridgers știa puține despre festival – sau despre rap și hip-hop.

„Nu văzusem filmul și nici nu auzisem o singură notă din muzica lui Afrika Bambaataa”, recunoaște el. „Am putea spune că eram puțin naiv.”

John Waters intervievat pentru filmul său atunci nou, Crybaby.
Foto: Derek Ridgers, cu bunăvoința IDEA.

Jasmine pe plaja Carlton.
Foto: Derek Ridgers, cu bunăvoința IDEA.

A participat la premiera filmului *Beat Street* la Palais des Festivals – singura lui dată când a pășit pe covorul roșu. „A fost copleșitor. Am petrecut doar o după-amiază și o seară cu echipa filmului. Restul timpului, am umblat pe Croisette, absorbind spectacolul.”

„La un moment dat, am observat paparazzi adunați în fața unui bar pe o stradă laterală, așa că m-am alăturat. Toți își îndreptau obiectivele lungi spre Mickey Rourke, care părea a fi singurul client al barului. Eu nu folosesc obective lungi, așa că l-am fotografiat în timp ce ieșea să-și lege șiretul. După aceea, am fost prins.”

Camera lui preferată era Nikon FM2, un aparat foto manual care folosea o baterie doar pentru expozimetru – minimizând accidentele tehnice. „Un aparat manual te încetinește”, explică Ridgers. „Cu un motor drive, puteai să termini sute de role de film într-o singură zi la Cannes.”

În anii ’90, a folosit și un Nikon F4. „Autofocus-ul a fost util când mă împingea cu alți fotografi”, spune el. „Și când ești fotograf și ții aparatul sus.” Pentru evenimentele unde nu erau permise camerele, Ridgers ascundea un mic Olympus Mju în șosetă.

Damon Albarn și Justine Frischmann.
Foto: Derek Ridgers, cu bunăvoința IDEA.

Leningrad Cowboys.
Foto: Derek Ridgers, cu bunăvoința IDEA.

Majoritatea zilelor la Cannes începeau lent, orașul trezindu-se abia la prânz. Dar Ridgers părăsea hotelul său bugetar și se îndrepta spre Pavilionul Britanic până la ora 10. „Beam una-două cafele, poate un croissant și încercam să aflu ce evenimente de neuitat aveau loc în ziua respectivă”, spune el. După-amiaza, făcea portrete comandate unor actori și regizori în marile hoteluri – precum Hôtel Martinez, Carlton sau Hôtel Barrière Le Majestic – și petrecea prima parte a serii identificând stele pe Croisette. (De obicei sărăcea prânzul pentru a nu rata nimic.)

„Dacă nu era vorba de o stea uriașă precum Clint Eastwood, majoritatea stelelor mai puțin cunoscute mergeau pe jos de la hotel până la Palais des Festivals, pentru că străzile erau blocate de limuzine”, își amintește el. Serile se încheiau de obicei cu băuturi la barul Petit Carlton, unde jurnaliști anglofoni se adunau alături de producători și regizori în ascensiune. „Era un loc pentru conexiuni întâmplătoare, dar memorabile.”

1996 a fost un an remarcabil – și ultima dată când Ridgers a fost la Cannes – când Francis Ford Coppola era președintele juriului, iar Mike Leigh a câștigat Palme d’Or pentru *Secrets & Lies*. „Cea mai mare petrecere din acel an, și probabil cea mai înstelată la care am fost vreodată, a fost cea pentru *Trainspotting* la Palm Beach Casino”, spune el. „Era genul de petrecere unde *toată lumea* importantă era prezentă.”

Helmut Newton.
Foto: Derek Ridgers, cu bunăvoința IDEA.

Foto: Derek Ridgers, cu bunăvoința IDEA.

„Când am ajuns, m-am așezat pe un zid mic lângă intrare cu un alt fotograf englez care nici el nu avea invitație”, își amintește Ridgers. „Am urmărit fețe cunoscute sosind. Când a apărut Mick Jagger, toți paparazzi – chiar și cei pe care îi cunoștea bine – au strigat: «Hei, Mick! Pe aici!», dar el i-a ignorat. Apoi ne-a văzut pe noi, a venit și l-a salutat călduros pe prietenul meu, dându-i o îmbrățișare mare, înainte de a pleca fără un cuvânt. Prietenul meu nu-l cunoscuse niciodată pe Jagger și nici nu-i plăcea de Rolling Stones. Mai târziu, am bănuit că Jagger l-a confundat cu Douglas Adams.”

Politetea ajută când fotografiezi celebrități, dar perseverența este la fel de importantă. „Nu aș fi devenit fotograf dacă lăsam portarii să mă oprească cu replici precum «Scuze, prietene, petrecere privată» sau «Nu ești îmbrăcat corespunzător»”, spune el.

Cum reușea să se diferențieze de paparazzi? „Asta e întrebarea de un milion de dolari”, răspunde el. „Unii dintre acești tipi câștigau de zece ori mai mult decât mine, dar eu preferam să fotografiez oamenii mai interesanți – pentru mine – de pe margini.” De-a lungul operei sale, privitori curioși, localnici indiferenți și visători plini de speranță completează spectacolul surreal.

Daryl Hannah.
Foto: Derek Ridgers, cu bunăvoința IDEA.

Frankie Rayder.
Foto: Derek Ridgers, cu bunăvoința IDEA.

Sylvester Stallone.
Foto: Derek Ridgers, cu bunăvoința IDEA.

Ridgers își amintește o...

O situație stânjenitoare:

„Cu permisiunea ei, fotografiam o modelă britanică la una dintre acele mari petreceri anuale pe care o companie de film le organiza într-un castel vechi”, spune el. „Iubitul ei nu a apreciat asta și a ajuns să mă atace. Ea a trebuit să-l tragă de pe mine. Nu-i voi spune numele, dar era un actor cunoscut dintr-un serial de televiziune britanic – pe ecran în fiecare săptămână. Cam o oră mai târziu, l-am văzut din nou și a venit spre mine. M-am gândit că va veni să-și ceară scuze.”

„În schimb, mi-a spus: «Nu o să te fac aici – sunt prea mulți oameni în jur. Dar când ne întoarcem în Anglia, ești mort.» Exact aceleași cuvinte. Nu l-am mai văzut sau auzit de el de atunci.”

Una dintre cele mai izbitoare imagini din carte o arată pe o femeie pozând într-un palton în dungi. Câțiva fotografi o surprind, în timp ce restul mulțimii privește, așteptând să se întâmple ceva. „Captează cu adevărat o parte din experiența de la Cannes”, spune Ridgers. „Toți știu că se întâmplă ceva, dar nimeni nu e sigur ce.”

CANNES de Derek Ridgers este acum disponibilă la IDEA.