Olivia este împreună cu prietenul ei de opt ani. Locuiesc împreună de șase, au un câine în comun și sunt pe același plan de asigurări de sănătate. Dar nu există niciun inel. Nici o excursie-surpriză în locuri romantice unde și-ar putea face o manichiură în nuanțe delicate de roz. Niciun indiciu al unei cutii cu inel în buzunarul lui în timpul unei seri obișnuite de întâlnire.

Recent, la cină, am întrebat-o impulsiv: "Crezi că o să-și ceară mâna în curând?" Nu am vrut s-o pun într-o situație incomodă – pur și simplu îmi pasă. Și, recunosc, pot fi un pic cam supărătoare.

Ea și-a plecat privirea spre farfurie, obrajii îi înroșindu-se. "Mai bine ar face-o", a spus. "Altfel, s-a terminat."

Prietenii noștri au început să se logodească, unul după altul, într-un defilar lent și satisfăcut de sine. Iată-ne, aplaudând și zâmbind, în timp ce calculăm în secret cât timp au fost împreună – de obicei, mai puțin decât așteptarea de opt ani a Oliviei. Se simte nedrept, în acel mod universal enervant în care o fac întotdeauna îmbătrânirea și comparația.

Mai târziu în acea seară, m-am târât înapoi în apartamentul meu și m-am prăbușit în pat sub cearșafurile mele roz. M-am gândit la situația mea în comparație cu a Oliviei: sigur, ea nu este logodită încă, dar măcar se întoarce acasă la cineva. Apoi am luat laptopul și l-am pornit, lăsându-mă absorbită de obiceiul meu cu lumina albastră și Reddit. Am ajuns pe un subreddit numit Waiting to Wed (Așteptând să mă logodesc), descris ca un forum "pentru oricine așteaptă o cerere în căsătorie sau o nuntă, din orice motiv". (Diplomatic și tragic.)

Dacă derulezi doar cinci minute, însă, adevăratul său ton devine clar. Oamenii de acolo sunt blocați într-un limbaj emoțional – unii plini de speranță, alții epuizați, mulți realizând în tăcere că așteaptă ceva care poate să nu vină niciodată.

Unul dintre primele postări pe care am dat click avea titlul "Cum să nu-l mai urăsc pe el și pe tine însăți?" – deci, știi, lectură ușoară de culcare. O femeie a scris despre cum a petrecut cinci ani cu un bărbat care tot spunea că "o să" îi ceară mâna. "O să" s-a dovedit a fi un substituent, o recunoaștere de datorie emoțională pe care i-o oferea ori de câte ori ea se apropia de plecare. "Era ceea ce simțea că trebuie să spună ca să nu mă piardă", a explicat ea.

Am privit fix ecranul, imaginându-mi Olivia în cealaltă parte a orașului, probabil spălându-și dinții lângă bărbatul pe care speră că se va trezi într-o bună zi și o va alege. Și apoi eram eu – întinsă în pat, derulând fără rost prin suferințele străinilor.

Subreddit-ul Waiting to Wed, de care acum sunt dependentă, este practic un cimitir al aceleiași povești spusă în o mie de feluri diferite:

"Cinci ani de locuit împreună, niciun inel, niciun vis."

"Merită să rămâi dacă o persoană va face întotdeauna compromisuri în privința căsătoriei?"

"Unsprezece ani împreună și încă niciun inel..."

"Prietenul meu este perfect mulțumit să ne irosească timpul amândurora?"

Să derulezi prin el este ca și cum ai asculta conversația de grup a fiecărei femei care s-a pierdut vreodată în gânduri sub duș la 2 dimineața. În spatele tuturor anecdotelor și suferințelor, există un dezechilibru de gen evident, imposibil de ignorat. În multe relații heterosexuale – da, chiar și în 2025 – bărbații încă controlează cronologia propunerii. Ei decid când sunt "gata", orice ar însemna asta, iar femeia doar... așteaptă, în timp ce se contorsionează să pară răbdătoare, calmă și înțelegătoare. Dacă vrei să te căsătorești înainte de a avea copii, însă, există o limită de timp, fie că-ți place sau nu. Așteptarea are consecințe – atât biologice, cât și emoționale. Timpul devine o monedă, și dintr-o dată toată lumea percepe dobânzi.

Deși rare și nu ceva pe care l-am văzut în cercul meu, am dat peste câteva exemple online de femei care le-au cerut mâna bărbaților. Recent, am văzut un TikTok cu o femeie care era împreună cu prietenul ei de 14 ani și a decis în sfârșit să-i ceară ea mâna.

Comentariile erau pline de suferință autentică. "Nu m-ai putea tortura cu apă ca să-i cer mâna unui bărbat", a scris cineva. Altul a spus: "El nu a cerut-o pentru că NU VREA." Străini cereau să știe unde sunt prietenii și familia ei, oricine care ar fi putut organiza o intervenție.

Istoric, bărbații au făcut propunerea pentru că căsătoria era... Căsătoria nu a fost niciodată doar despre romantism; era despre putere și proprietate. De la bărbați se aștepta să fie întreținători, iar propunerea arăta că aveau stabilitatea financiară și statutul social necesare pentru a-și lua o soție. Femeile, pe de altă parte, erau practic transferate dintr-o gospodărie în alta prin căsătorie. În această lumină, o propunere nu era o alegere reciprocă – era o ofertă susținută de resurse și autoritate. Femeile nu cereau mâna pentru că nu aveau niciun cuvânt de spus în modelarea viitorului în care intrau.

Acea istorie încă persistă. Tocmai am împlinit treizeci de ani. Nu am fost niciodată logodită. Am avut câteva relații serioase, și doar una în care mi-am putut imagina cu adevărat construind o viață împreună – casă, copii, totul împărțit. Nu sunt în panică, dar sunt... conștientă de asta. Treizeci este o vârstă în care timpul pare să se întindă. Să aștepți în douăzeci de ani se simte deschis, explorator, iertător. Să aștepți în treizeci de ani se simte mai mult ca a negocia cu viitorul.

Deci, cât de mult este prea mult de așteptat?

Iată adevărul dur, dar eliberator: nu există un număr magic. Cinci ani ar putea fi prea mult într-o relație și exact destul în alta. Doi ani pot părea o eternitate pentru cineva care știe ce vrea, sau mult prea devreme pentru cineva ai cărui părinți nu se suportă unul pe altul. Am văzut prieteni care au așteptat cinci, șapte, zece ani – bucăți din douăzeci și treizeci de ani – doar pentru a ajunge înfuriat pe ei înșiși pentru că au tratat timpul ca și cum ar fi fost nesfârșit. Și i-am văzut pe alții plecând prea devreme, realizând mai târziu că partenerul lor nu era reticent, ci doar nu era pregătit.

Atât de mulți oameni nu așteaptă din răbdare, ci din speranță. Așteaptă pentru că alternativa înseamnă să piardă relația, să dezmembreze viața pe care și-au petrecut ani de zile construind-o și să înceapă de la zero la o vârstă în care societatea spune că ar trebui deja să fii stabilită și pricepută în aranjarea platourilor de brânzeturi.

Adevărata întrebare care bântuie forumurile nu este *Cât de mult ar trebui să aștept?* Ci, *Cum știu că asta se va întâmpla vreodată pentru mine?* Și sub aceasta: *De ce partenerul meu decide cronologia vieții mele?*

Ultimatumurile au o reputație proastă, dar există o diferență reală între o amenințare și a-ți exprima nevoile. A-i spune cuiva pe care îl iubești: "Am nevoie de un plan pentru viitorul nostru" nu este dramatic – este matur. Este minimul necesar pentru doi adulți care sunt deja angajați în orice alt mod semnificativ.

Nu există o regulă universală, dar poate că întrebarea reală nu este *Cât de mult este prea mult de așteptat?* ci, *Dacă aș înceta să mai sper la o propunere mâine, aș mai vrea să fiu aici astăzi?*

Dacă răspunsul este nu, atunci, dragă... la ce aștepți?



Întrebări frecvente
Întrebări frecvente: Cât timp ar trebui să aștepți o cerere în căsătorie?



Începător Întrebări generale



Î Există o durată normală sau standard pentru logodnă?

R Nu există o durată universală. Aceasta variază foarte mult în funcție de cuplu, cultură și circumstanțe individuale. Cu toate acestea, multe cupluri se întâlnesc 2-3 ani înainte de logodnă, dar aceasta este doar o medie comună, nu o regulă.



Î Cum știu dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește căsătoria?

R Singura modalitate de a ști este prin conversații deschise și sincere. Discutați direct despre obiectivele, valorile și termenele limită pentru viitor. Nu presupuneți că gândiți la fel.



Î Care sunt semnele că partenerul meu este serios în legătură cu un viitor împreună?

R Căutați acțiuni, nu doar cuvinte. Semnele includ integrarea ta în planurile sale pe termen lung, prezentarea ta ca parte permanentă a vieții sale prietenilor/familiei și efortul constant de a construi o viață împreună.



Î Ar trebui să-i dau partenerului meu un ultimatum?

R Ultimatumurile nu sunt în general sănătoase. În schimb, aveți o conversație serioasă, neconfruntativă, despre nevoile și termenele limită ale tale. Un ultimatum poate forța o decizie, dar nu neapărat un angajament autentic și durabil.



Cronologie și factori



Î Locuitul împreună afectează cronologia propunerii?

R Poate afecta, dar nu întotdeauna în mod previzibil. Pentru unii, conviețuirea este un pas către căsătorie; pentru alții, este o alternativă. Este crucial să discutați ce înseamnă locuitul împreună pentru progresia relației voastre.



Î Cât de mult este prea mult de așteptat fără o propunere?

R Este prea mult atunci când cronologia și nevoile tale personale sunt ignorate sau respinse în mod constant de partener, în ciuda unei comunicări clare. Dacă ai fost pregătită de ani de zile și partenerul tău rămâne vag sau evaziv, poate fi momentul să reevaluezi viitorul relației.



Î Vârsta și etapa vieții contează?

R Absolut. Oamenii la începutul vârstei de 20 de ani se întâlnesc de obicei mai mult înainte de logodnă decât cei de 30 de ani, care sunt mai stabili. Obiectivele de viață, cum ar fi terminarea școlii, stabilirea unei cariere sau stabilitatea financiară, influențează adesea cronologia.



Î Ce se întâmplă dacă partenerul meu spune că nu este pregătit, dar nu poate explica de ce?

R Acest lucru indică adesea o incertitudine mai profundă – fie despre căsătorie în general, despre relație sau despre ei înșiși.