Fiica mea de nouă luni, care încă este hrănită cu biberonul, a început să se înverzească de ciudă când îi vede pe ceilalți copii mâncând alimente solide la prânz. Așa că am aranjat cu bona ei cu jumătate de normă să-i facă și ei o cutie de prânz.

Trei zile pe săptămână, petrec o întreagă dimineață orchestrând bucuria prânzului, de parcă aș pregăti un pachet de atenții pentru un soldat care nu poate mesteca. Cioplesc morcovi în cranii și oase încrucișate, tai castraveți în stele ale lui David. În timp ce îmi petrec dimineața gătind ca un gourmet, această selecție nesărată de crudități pentru bebeluși — sarea fiind al doilea mare dușman, după ecranele — îmi stăpânește complet simțul estetic. Nu mă întrebați de ce, dar cutia de prânz a bebelușului meu trebuie să fie o declarație.

Acest ritual de zi lucrătoare, această ușoară manie artistică în căutarea unei naturi moarte comestibile, mă face să reflectez. Când se întoarce acasă după-amiaza, voi transforma orice (nesărat) într-un terci fin, adesea administrat mai mult cu praștia decât cu lingura. Are cină cea mai murdară și mai puțin glamuroasă, într-un bărbișor impermeabil pus pe dos, înainte să o bag în baie și apoi la culcare. Acolo nu există nici o aspirație către excelența estetică de top — sau chiar medie. Și totuși, prânzul ei trebuie să fie exact așa.

La fel și cu ieșirile. Acasă, suntem destul de neglijenți. Ai făcut un accident? Putem petrece după-amiaza fără pantaloni. Ai vărsat lapte? Nu are rost să plângi din cauza asta. Dar ieșitul din casă are un aer de, dacă nu de "haine de duminică", atunci cel puțin de îmbrăcat pentru o seară de miercuri. Par să o pregătesc constant pentru promisiunea unei ocazii.

Mi se pare imposibil să o îmbrac într-un fel în care nu m-aș îmbrăca eu însămi (dacă aș avea un metru înălțime și, tehnic vorbind, aș fi daltonistă) — o aluzie la ceva dincolo de flori și practicitate. Crăciunul ne-a trimis în turație maximă: rochii de catifea, colanți albi de balet, pălării ironic de petrecere de birou. Dar nu doar înfățișarea ei o ridic; și planurile noastre sociale sunt atent selecționate. Sâmbetele sunt pentru minunățiile senzoriale de la Sea Life, tropicele kaleidoscopice împărțite în acvarii. Am dus-o la Muzeul Imperial al Războiului pentru că ne plac avioanele și poate ar putea deveni pilot?

În Franța, săptămâna trecută, am petrecut mult timp în supermarket dezbătând care jucării noi păreau potrivite pentru "prima vacanță la plajă a bebelușului". În final, am ales greble, săpăligi și o mașină de tuns iarba în locul tradiționalelor găleată și lopată. Poate va fi grădinărită peisagistă, m-am gândit, planificând genul de după-amiază pe care s-ar putea să și-l amintească într-o zi cu focalizare moale în romanul ei de debut vag autobiografic. Apoi am ajuns la țărmul pitoresc francez, doar pentru ca fiica mea să ignore fluxul și refluxul și să se fixeze complet pe a linge, după cum pot doar să presupun, sare delicioasă de pe pietre.

Există ceva atât nobil, cât și ușor dezechilibrat în toate acestea: modul în care încercăm să coregrafiem copilăria într-un montaj de momente de top, chiar și fără intenția de a-l posta. Mă regăsesc crescând nu doar fetița din fața mea, ci și femeia care va deveni, mobilându-i trecutul cu detalii încântătoare. Construiesc o lume care, teoretic, ar putea să se solidifice în ceva ce ar putea descrie mai târziu ca fiind magic profesorului ei — sau, mai bine, terapeutului ei. Dar devine din ce în ce mai clar că creez amintiri pentru cineva care nu și le va aminti. Produc un film pe care ea de fapt nu-l urmărește. Sunt o rotiță ușor de uitat în tirania blândă a creării de amintiri.

Cu mult timp în urmă, am citit că ne amintim traumele mai clar decât plăcerea — este modul naturii de a ne împiedica să atingem focul de două ori. Deci... poate că ea își va aminti prima dată când o voi scăpa (relaxează-te, nu am făcut-o încă), sau mirosul unui scaun de mașină într-o zi călduroasă, sau să fie urmărită de albine și să sară într-un lac (o referință la **My Girl** pentru cei care știu). Eu cu siguranță îmi amintinc cu o claritate uimitoare incendiu la tigaia cu cartofi prăjiți al mamei mele.

În rest, presupun că majoritatea amintirilor fiicei mele vor fi momentele întâmplătoare pe care nu le pot controla. O, Doamne — poate asta este ideea? Pot controla formele fructelor și colanții de balet, dar nu restul. Indiferent ce poartă, ce mănâncă sau care sunt speranțele mele, lumea exterioară își va găsi drumul către ea și eu nu pot alege ce reține ea. Rolul meu este să ofer un refugiu stabil și sigur de luptele din afara ușii noastre — să fiu unul dintre lucrurile bune dintr-o viață în care greutățile sunt certe. (Cel puțin ea a părut neperturbată de războaiele îndepărtate și de vizita la muzeu, deci asta e ceva.)

Chiar și așa, cred că amintirile liniștite pe care le creăm acum — fragile cum sunt — contează profund în simplitatea lor. Ele sunt semnificative tocmai pentru că nu se străduiesc să fie. Sunt despre a ne lega împreună, despre a arăta dragoste fără a aștepta ceva în schimb, chiar dacă pentru alții ar putea părea nimicuri.

Întrebări frecvente
Întrebări frecvente De ce continui să creez amintiri pe care bebelușul meu nu și le va aminti

Întrebări pentru începători

1. Ce înțelegi prin "amintiri pe care bebelușul meu nu și le va aminti"?
Aceasta se referă la experiențe pe care le creezi sau documentezi cu grijă — cum ar fi o petrecere de primul aniversare, o ieșire specială sau un ședință foto profesională — care au loc în primii ani ai bebelușului tău, o perioadă numită amnezie infantilă, când este foarte puțin probabil să formeze amintiri conștiente de durată ale evenimentelor.

2. Este adevărat că bebelușii nu își amintesc nimic?
Nu exact. Bebelușii nu formează genul de amintiri autobiografice pe termen lung până în jurul vârstei de 3 sau 4 ani. Cu toate acestea, ei formează constant amintiri implicite — legături emoționale, sentimente de siguranță și modele de interacțiune — care stau la baza dezvoltării lor.

3. Deci, dacă nu și le vor aminti, de ce să ne deranjăm să facem lucruri speciale?
Pentru că valoarea nu este doar în amintire în sine. Aceste experiențe construiesc relația voastră, stimulează dezvoltarea creierului lor, creează un sentiment de siguranță și încurajează bucuria în moment. Construiești fundația pentru persoana care va deveni, nu doar un album foto.

4. Atunci, nu o fac doar pentru mine?
Parțial, și asta este perfect în regulă. Crearea de amintiri fericite pentru familia ta este validă și importantă. Bunăstarea și bucuria ta ca părinte contează. Aceste momente devin parte din povestea și istoria familiei tale, pe care le vei împărtăși cu copilul tău pe măsură ce crește.

Probleme comune & Sfaturi practice

5. Simt presiunea să creez amintiri perfecte. Este normal?
Da, este foarte comun, mai ales cu social media. Amintește-ți că scopul este conexiunea, nu perfecțiunea. Un moment simplu și bucuros acasă este adesea mai semnificativ pentru dezvoltarea bebelușului tău decât un eveniment elaborat și stresant.

6. Cum pot crea momente semnificative fără să devin copleșit?
Concentrează-te pe ritualurile zilnice în loc de evenimente mari. Lucruri precum cântatul unui cântec specific la schimbarea scutecelor, cititul unei cărți înainte de culcare sau organizarea unei petreceri de dans prostuț în bucătărie. Aceste interacțiuni iubitoare repetate sunt cele care modelează cu adevărat creierul și sentimentul de siguranță al bebelușului tău.

7. Ar trebui să încetez să fac atâtea fotografii și videoclipuri?
Nu neapărat, dar fii conștient. Cheia este să nu lași documentarea momentului să înlocuiască